Israelul si politica Africana

11

Cei fixati pe Orientul Mijlociu, privim dinamica acestuia pe două axe: relaţia dintre Israel şi lumea islamică/ relaţia din cadrul celei de-a doua ca urmare a diferenţelor dintre sunnism-şiism, arabi-iranieni. Uităm astfel că Israelul a fost mereu placa turnantă între Europa, Asia şi Africa.

Absenţa oficialilor evrei de la înmormântarea lui Nelson MANDELA şi problema statului iudeu cu imigranţii proveniţi mai ales din regiunea sub-sahariană relevă o dimensiune africană mai puţin bănuită.

Din timpurile biblice spre modernitate

Geografia mitică iudeo-creştină cuprinde un teritoriu elastic ce se întinde din Golful Persic până dincolo de izvoarele Nilului. Vizita legendarei regine din Saba, povestită conţinută în Kebra Nagast, cartea sfântă etiopiană şi pilda etiopianului convertit de diaconul Filip (Faptele Apostolilor 18, 26-39) demonstrează influenţa poporului biblic şi, ulterior, vocaţia universală a creştinismului şi discipolii pe care noua religie îi avea pe continentul negru.

Mai târziu, în Evul Mediu, legendara ţară a regelui Ioan (Etiopia), Egiptul şi Palestina formau un tot unitar în geografia mitologică mai sus enunţată, geografie care a motivat căutările cruciaţilor şi aventurierilor.

Ajunşi în epoca modernă constatăm cum interesul sionismului faţă de continentul negru s-a realizat pe baza unei combinaţii de idealism şi conjuncturi politice.

Pentru Theodor Herzl condiţia evreului cu cea a sclavilor negri semănă întrucâtva ceea ce îl conducea să scrie că misiunea poporului ales nu se rezumă la propria eliberare ci se extinde către îmbunătăţirea soartei altora. Afirmaţia sa din lucrarea Alterneuland (Pământul Vechi-Nou; 1902) rămâne emblematică:

„Mai există o chestiune ce rezidă în dezastrul naţiunilor actuale…şi care rămâne nerezolvată până astăzi şi a cărei profunzime numai un evreu o poate înţelege. Este vorba de chestiunea africană. Să ne amintim doar toate acele episoade teribile ale comerţului cu sclavi, ale fiinţelor umane cărora, doar din cauză că sunt negre, le-au fost furate vitele iar ei au fost luaţi prizonieri, capturaţi şi vânduţi. Copiii lor au crescut în ţinuturi străine ca obiecte ale dispreţului şi furiei doar pentru că aveau culoarea pielii diferită. Nu îmi este ruşine să spun, chiar dacă mă voi expune eu însumi ridicolului că, odată ce am fost martor eliberării evreilor, poporul meu, doresc să fiu martor şi la eliberarea africanilor.”

Departe de a fi doar un naiv dezinteresat Herzl manifesta o atitudine per totală ambivalentă, idealismul său făcând casă bună cu mentalitatea colonială- visând astfel cum Eretz Israel va beneficia de pe urma muncii manuale a locuitorilor arabi şi egipteni care populau Palestina contemporană lui. Ambivalenţa respectivă va fi perpetuată şi de diplomaţia israeliană către statele africane proaspăt independente.

Un an mai târziu, în 1903 are loc aşa-zisa propunere ugandeză („Uganda proposal”). Pentru a decongestiona fluxul imigranţilor evrei care fugeau de persecuţia ţaristă spre Anglia, lordul Neville CHAMBERLAIN propunea crearea unui cămin pentru aceştia la Guash Ngi Shu, lângă Nairobi (La drept vorbind locul era în Kenya actuală, în ciuda numelui propunerii!). Zona fusese aleasă datorită climatului temperat şi dealurilor împădurite.

Se pare că Herzl ar fi dorit să accepte ideea, fie şi ca o victorie tactică, de moment dar restul liderilor mişcării sioniste s-au opus vehement. Povestea rămâne ca un exemplu al scenariilor vehiculate şi a modului în care cursul istoriei s-ar fi putut schimba!

Două sunt capitolele politicii africane a Israelului de care ne vom ocupa în continuare: a) relaţia de ansamblu cu Africa înainte de 1990; b) evoluţiile cauzate de Primăvara Arabă.

1. Drumul către Sud

Instrumentele apropierii Tel-Avivului de naţiunile Africii au fost trei: ajutorul oferit sub forma banilor şi experţilor; comerţul şi transferul de armament.

Primul Consulat a fost deschis la Addis Ababa în 1956. Etiopia nu va recunoaşte Israelul decât în anul 1961.

În 1957 se stabilesc primele contactele diplomatice cu Ghana urmate în 1959 de cele cu Guineea apoi, în 1961-1962 de cele cu Zair ( actualul R D Cogo), Mali, Sierra Leone, Madagascar şi Nigeria, în această ordine. În anul de vârf 1972 Israelul va întreţine dialog oficial cu 32 de state africane.

Vizita primului ministru Golda MEIR, din 1958 acel timp a punctat Liberia, Senegal, Nigeria, Ghana şi Coasta de Fildeş. Patru ani mai târziu preşedintele Yitzhak Ben ZVI a făcut turul la cinci state vest-africane. Peste un an, la 1963 alt premier, Levi ESHKOL face turul Senegalului, Coastei de Fildeş, Zairului, Ugande şi Liberiei.

Demnitari africani au mers la rândul lor la Ierusalim: John TETTEGAH, secretarul general al mişcării sindicaliste ghaneze (1957) şi Tom MBOYA, omologul său kenyan.

Entuziasmul tiermondist al unor lideri ca David Ben-GURION şi Golda MEIR, originat în acea povară a evreului alb, după cum spunea Eitan Bar-Yosef cu referire la Herzl nu va rămâne fără ecou. Elitele africane au răspuns pozitiv diplomaţiei venite dinspre Tel-Aviv datorită amintirii comerţului cu sclavi negri pe care arabii îl practicaseră timp de secole.

Ceea ce va slăbi prietenia cu poporul iudeu au fost războaiele de Şase zile şi, respectiv, de Yom Kippur. Intervalul 1967-1973 reprezintă maxima intensitate a confruntării cu lumea arabă, deznodământul trecând de la agonie la extaz pentru fiecare dintre părţi în numai şase ani. În vara lui 1967 forţele armate israeliene au administrat o înfrângere fulgerătoare trupelor combinate ale Egiptului şi Siriei şi au anexat Bancul de Vest, Înălţimile Golan şi Peninsula Sinai. Reversul medaliei, petrecut în octombrie 1973 i-a reamintit Tel-Avivului fragilitatea existenţei sale.

Mai mult decât atât „nisipurile miscatoare” ale Războiului Rece îşi vor face simţit efectul şi în relaţia cu Africa, la propriu. Astfel în 1972, capriciosul dictator Idi AMIN dă afară pe toţi consilierii israelieni şi îşi mută loialitatea spre Uniunea Sovietică şi Libia lui Muammar GADDAFI. Câteva luni după, în luna ianuarie 1973 Houari BOUMEDIENNE, preşedintele algerian convinge statele africane să voteze în cadrul Adunării Generale a ONU contra Tel-Avivului. Statul evreu nu mai era văzut ca un prieten al Lumii a Treia ci pur şi simplu ca oricare alt agresor neo-colonial!

Periplul frenetic al ministrului de Externe Abba EBAN nu au reuşit să salveze situaţia. Anii 1970 sunt o decadă în care Orientul Mijlociu va concentra atenţia prin cel puţin trei evenimente: criza petrolului din 1970-1973; procesul de pace culminat cu discursul preşedintelui Sadat în Knesset (1977) şi prăbuşirea Şahului Iranului sub revoltele de stradă (1979).

Reuşitele procesului de pace de la Camp David se repercutează şi asupra geopoliticii africane. Pacea dintre Cairo şi Tel-Aviv face posibilă reîncălzirea prieteniei celui de-al doilea termen cu naţiunile continentului negru. La mijlocul anilor ’70 au loc întrunirile dintre Yitzhak RABIN şi preşedintelui senegalez, poetul Leopold Sedar SENGHOR şi cel al Coastei de Fildeş, Felix Hophouet-BOIGNY. Tonul restabilirii oficiale a ambasadelor este dat de Mobutu SESE SEKO, preşedintele Zairului(actualul R D Congo ) in 1982. În august acelaşi este urmat de Samuel DOE al Liberiei. Spre mijlocul deceniului IX se adaugă Coasta de Fildeş şi Camerun. Pe la începutul anilor 1990 lista se îmbogăţeşte cu Republica Centrafricană, Guinea Bissau, Etiopia şi Kenya.

Diversitatea nu a fost urmată şi de profunzime. Chiar dacă la nivelul anului 2006 Israelul întreţinea ambasade pe teritoriul a 11 state africane interacţiunea nu mai era atât de intensă ca,si în deceniile anterioare.

Ajutorul logistico-financiar

Bunele oficii de înalt nivel constituie antetul cooperării inter-statale, dar subtanţa acesteia este dată de comerţ, ajutoare sau schimbul de experienţă pe diferite.

În 1957 s-a creat MASHAV – acronimul ebraic al Agenţiei Israeliene pentru Dezvoltarea Cooperării Internaţionale (vezi: http://mfa.gov.il/MFA/mashav/AboutMASHAV/Pages/Background.aspx). Dată în funcţiune un an mai târziu, Agenţia se va ocupa de ajutorul internaţional acordat sub formă de fonduri, logistică, expertiză în domenii precum sănătatea publică, construcţia comunitară, stimularea producţiei şi comerţului la nivel localsau, mai nu integrarea copiilor-soldaţi din zonele de conflict.

Deja în 1964 numărul de experţi israelieni raportat la populaţia ţării era de aproape două ori mai mare decât media OECD (0,028% faţă de 0,015%). Nouă ani mai târziu, în 1973 3.017 experţi israelieni se găseau în Africa implicaţi în tot soiul de activităţi precum cele tocmai enunţate.

Programe de instructaj pentru africani au fost demarate la Colegiul Muncitoresc de la Histadrut (1958) în cadrul căruia va funcţiona Institutul African pentru Studii ale Muncii; Mount Carmel International Trening Center for Community Services; Centrul pentru Cooperare Internaţională; Settlement Study Center din Rehovot, Volcani Institute for Agricultural Research,Hebrew University Medical School din Ierusalim.

În 1973 erau 16.352 de absolvenţi din lumea a treia dintre care 7.119 proveneau din Africa.

Importuri şi exporturi- nu atât de importante

Schimbul economic dintre Israel şi Africa nu a fost niciodată foarte important, fiind mai degrabă un apendice al diplomaţiei. Astăzi, Africa de Sud însăşi este pe locul 20 în rândul partenerilor comerciali ai statului evreu, la multe puncte distanţă de SUA, China/R.A.S Hong- Kong, India, Italia ori Belgia. (vezi: Global Finance: http://www.gfmag.com/gdp-data-country-reports/250-israel-gdp-country-report.html)

La mijlocul anilor ’60 Ghana devenise cel mai important partener comercial al Israelului. Exporturile au crescut de la 1,4 mil.$ (1961); 3,3 mil. $ (1964); 5,3 mil.$ (1965); 4,9 mil.$ (1966) la26,6 milioane dolari (1966-1968).

Astăzi exporturile israeliene către Africa se oscilează în jurul cifrei de 1 mld.$ iar importurile în jurul celei la 1,5 mld$.

Diplomaţia securităţii

În imaginarul „anti-semit” evreul împrumuta caricatura neguţătorului diform dispus numai la profit. Odată cu independenţa statului israelian modern în mai 1948, poporul biblic va reafirma reputaţia războinică ce îl consacrase în epoca bronzului. Industria de apărare israeliană, cu toate dependinţele sale a devenit astăzi una dintre cele mai vibrante din lume. Transferurile de armament, tehnologia de supraveghere sau trimiterea de personal avizat sunt căutate de puteri mult mai întinse, precum India.

După idealismul anilor ’60 şi retorica anticolonială aferentă, pragmatismul a devenit predicatul decadei următoare. Elitele de la Tel-Aviv se vor concentra pe întărirea legăturilor militare cu o varietate de regimuri africane, indiferent cât de controversate sau reprobabile ar fi fost acestea. Între 1973-1981 exportul de armament al industriei defensive israeliene şi-a multiplicat profitul de la 70 mld.$ la un miliard de dolari. De asemenea Mossadul ,,exporta” experienţa contrateroristă în diferite locuri de pe glob, Columbia, Zair ori Sri Lanka fiind doar câteva nume pe această hartă.

De o importanţă specială au fost intimităţile cu regimul apartheid din Africa de Sud. Mai degrabă sinuoasă în anii 1950-1960 (şi din cauza simpatiilor filonaziste ale unora dintre politicienii de la Pretoria) cele două avanposturi ale Occidentului (după cum se autopercepeau) se vor apropia tot mai clar. Momentul de referinţă al acestei alianţe non-existente, după cum nota cineva ironic a survenit în aprilie 1976 odată cu vizita primului ministru sud-african Balthazar Johannes VORSTER.

Ajutorul militar israelian către Pretoria a ajuns la 800 milioane$ anual în decada următoare. Spre 1988 relaţia s-a răcit însă datorită criticilor internaţionale tot mai vehemente împotriva regimului apartheid, critici care antrenau comparaţii usturătoate între cele două state. Dacă mai adăugăm aici simpatiile lui Nelson MANDELA pentru cauza palestiniană înţelegem absenţa premierului Benjamina NETANYAHU de la funeraliile fostului erou anti-apartheid.

2. Primăvara Arabă şi triunghiul Egipt-Israel-Etiopia

Fenomenul cunoscut generic drept Primăvara Arabă a răsturnat status-quo-ul existent în nordul Africii fără a fi foarte clar dacă ceea ce a succedat e o altă formă de ordine sau un haos amorf. Libia se află sub stăpânirea miliţiilor tribale, monarhiile din Peninsula Arabă sunt obligate la reforme, în Turcia tentaţia islamică se înfruntă cu seculariştii kemalişti iar Siria rămâne blocată într-un conflict cronicizat fără orizontul vreunei soluţii. Egiptul, probabil cea mai mare ţară arabă şi punctul focal al întregii regiuni concentrează două tipuri de tensiuni: a) pe plan intern între dictatura militară şi Frăţia Musulmană şi b) extern între balanţa de putere a Orientului Mijlociu şi cea a Nilului. Dimensiunea africană a geografiei egiptene şi-a reintrat în drepturi ca urmare a evenimentelor din 2011 şi dezvoltării economice a Etiopiei. Lider al Africii de Est şi ţară riverană Nilului, regimul defunctului premier Meles ZENAWI (1955-2012) a început să unească restul statelor de pe cursul fluviului pentru a contesta dominaţia de la Cairo asupra debitului apei. Şi în trecut au mai existat eforturi de a renegocia procentajele ce revin fiecărui stat interesat dar acum problema e tot mai acută din cauza creşterii demografice. Întrunirea de la Khartoum din 4 noiembrie 2013 la care au fost prezenţi reprezentanţii Egiptului, Sudanului şi Etiopiei nu a reuşit să aducă vreun deznodământ, …deocamdată.

Care este poziţia Israelului în momentul de faţă?

Rivalitatea cu preşedintele Gamal Abdel NASSER a obligat Tel-Avivul să caute aliaţi printre vecini pentru a scăpa din încercuire. Ca şi Africa de Sud, imperiul etiopian al lui Haile SELASSIE a jucat un asemenea rol. Minoritatea mozaică din graniţele sale, teama de restul lumii islamice, alianţa cu americanii şi deschiderea la Marea Roşie au bătătorit o punte comună de dialog. Conform lui Helmy MOUSSA, expert pe politica externă israeliană, fluviul Nil a orientat direcţia de acţiune a statului evreu în estul african. Deşi bilateralismul israelo-etiopian a avut de suferit după moartea lui Haile SELASSIE şi venirea la putere a juntei militare, rapprochementul s-a produs după 1990. Mai mult decât atât se poate chiar pune întrebarea dacă nu cumva asistăm la solidificarea unui triunghi strategic Cairo-Tel Aviv-Addis Ababa?

O posibilă dovadă în acest sens ar fi semnarea în 2011-2012 a unui contract între guvernul etiopian şi firma israeliană BlueBird&Aero Systems pentru achiziţia de drone. Faza pare să fi fost deja depăşită in februarie 2013 când ziarul Sudan Tribune anunţa că Etiopia posedă primul avion fără pilot de fabricaţie autohtonă.

De aici părerile se bifurcă. În timp ce diferite postări de sorginte egipteană (articole, bloguri etc) deja vorbesc despre o conspiraţie israeliano-etiopiană, diferiţii analişti israelieni întrebaţi de autorul de faţă manifestă o atitudine mult mai rezervată. Astfel, Dr.Eitan SHAMIR de la Universitatea Bar Ilan şi Centrul de Studii Strategice Begin-Sadat consideră că vânzările de armament ale ţării sale sunt motivate în primul rând de profit dar nu exclude probabilitatea unei strângeri de mână peste Marea Roşie. Similar cu el dar mai categoric, Yaacov LIFSHITZ, cercetător la acelaşi centru priveşte transferul de drone în aceeaşi termeni financiari fără vreo altă metasemnificaţie geopolitică.

Aflat încă într-o fază de acalmie, complexul geopolitic al Golfului Aden ne-ar mai putea oferi surprize în viitorul apropiat. În încheiere ne-am putea întreba dacă nu cumva Nilul poate să reprezinte tocmai cheia spre pacea regională. Prin atragerea Israelului în ecuaţia dezvoltării hidrologice, acesta ar deveni cointeresat să furnizeze tehnologie pentru desalinizarea apei. Propria sa experienţă în domeniu, deloc neglijabilă s-ar dovedi cu siguranţă salutară şi ar ameliora tensiunile iscate de împuţinarea resurselor hidrologice. Fiii lui Moise vor trece Marea Roşie din nou dar nu pentru a împărţi apele ci pentru minunea modernă a înmulţirii lor.

Pal OSVATH, consilier diplomatic

Poţi să laşi un răspuns, sau trackback de pe site-ul tău.

Un comentariu la “Israelul si politica Africana”

  1. Mario Stoian spune:

    Excelent articol .De foarte mult nu am mai citit o analiza atat de documentata.Mult succes d-le Consilier Diplomatic PAL OSVATH

Lăsaţi un comentariu