A trecut inca un an!  Aceasta constatare careia in conditii normale i se poate extrage sensul reverentios de-a trage cu prastia in luna, este aspra ironie pe chipul deznadajduit ce se incumeta sa tulbure din nou un status quo ce-l banuiam, din anii trecutii fara vigoare, bine ascuns in linistea si pacea protectiva a  resemnarii; se-ncumeta la exhibitia uzurii pronuntate a tentativelor fara speranta!

(Foto: Roma cu simbolurile sale si poporul sau in ultimele clipe ale anului 2009). Nu s-a intamplat mare lucru, nici macar atat cat sa ne dea ideea ca timpul nostru ar avea coeziune sub un efect firesc, un scop exceptional sau ca am avea vreo legatura cu faptele ce in mod obisnuit inspira progresul!  Fara indoiala, nu ne stie nimeni si doar asta poate fi bucuria intima ca anonimatul de imigrant ne-a ferit de gandul necurat al invidiei pe care supravietuirea noastra il presupune!

In anul care a trecut, coplesita de criza economica ce i-a degradat rating-ul, lumea civilizata insasi, sagetata de viziunea colapsului, a constatat ravasita ca modelul ei prestabilit tehnologic nu a luat in calcul putinta opririi motoarelor pentru ragazul racirii lor cu interogative umane si i-a ramas doar sa-si cheltuiasca resursele dobandite pentru a impiedica macar accelerarea acestora si-a temporiza iluzia unui orizont stationar!

Ca lumea s-a schimbat nu incape indoiala: performantele ei sunt cele ce le stim si, cu o consistenta de temut, cele ce le banuim! Dispar sau isi modifica esential calitatea, valorile spirituale, se simplifica ritualuri, iar coperta viu colorata a traditiilor este utilizata drept ambalaj pentru produsele comerciale de sezon!

Lumea a saracit incercand sa tina pasul cu exuberanta consumului care a capatat forma autoimpunerii, pe fondul ajustarii permanente a unei economii ce functioneaza preponderent cu utilitatea paguboasa a segmentelor intermediare. Colcaind in petrol, lumea civilizata isi compromite generozitatea culturala uzand-o partinitor si trimitandu-i sensurile in echivocul afacerilor.

Patura sociala care a sustinut in mod traditional prestigiul natiunilor, poarta pe chip semnul unei rusinoase derive astfel incat brokerii se-ntreaba preocupati unde va disparea viguroasa axa ce-a asigurat echilibrul armonic intre polii antagonismului dialectic marxist!  Nu incercam sa folosim slabiciunea civilizatiei ca prin ea sa justificam, daca nu masura amarului nostru, cel putin cauza incoerentei ce l-a facut posibil, ci dorim mai degraba sa vedem legatura sa cu istorica expansie romaneasca a ultimelor doua decenii; ne simtim datori in fata unei intrebari ce ne este adresata frecvent: „voi, chiar ati plecat cu toti din Romania?”.

Intrebarea este exagerata, dar ea vadeste in bunul simt necuprinderea acestui mod de manifestare a unui fenomen ingrijorator, particular romanesc, ce isi gaseste exemplul doar la conjunctiile istoriei in care a functionat, pentru a nu se risipi ideea, o civilizatie improvizata sustinuta doar de apologeti ai culturii latine carora le datoram veneratie! 

Intrebarea, astfel formulata si continuta intr-o ironie amabila, ne este accesibila si nu ne formalizam: raspundem cu aceiasi ironie; ne este teama insa ca este preludiul intrebarii „de ce”, la care deja trebuie sa raspundem cu seriozitate dupa ce am „umblat” temeinic la insignele tabu ale patriei!  Dar, asta este o intreprindere atat de delicata  incat, pentru a nu descoperi ca s-a strecurat in mod fatal o eroare de apartenenta, ne luam desaga si plecam acolo unde pasaportul nostru este valabil si unde departarea poate estompa mai curand condamnabilele indoieli asupra permanentei sentimentului patriotic! 

De fapt, acolo unde patria si-a exilat o importanta dimensiune a spiritului - acel spirit romantic european care a crezut ca motivul cultural al sabiei romane si a tunului german „Krupp” vor triumfa asupra confortului elegiac la narghilea - dupa un ciudat rationament selectiv, si de unde a primit un inexplicabil refuz la generoasa prescriptiune! Si, daca nu este chiar asa, atunci, am consimtit fapta dezradacinarii cu vinovatia constienta a saracului pentru a nu fi acuzati de tradare in timp ce sovaiam intre o traditie fara contururi precise si o civilizatie care ne studiaza predilect ca subiect patologic psihosexual! 

Sau, ca am fost partasi la demontarea unei natiuni inainte ca lumea civilizata sa declaseze in mod irevocabil capacitatea noastra de-a respecta principii! Trecem, cu titlul modestiei, in rezerva faptelor noastre de merit, - un”noastre” generic in lipsa unui nominativ precis, acuzati fiind oricum de barbarie istorica - uneltirea, cu consecintele stiute, impotriva milenarei culturi transilvane a carei vestigii au fost puse sub sanctiune ca perimate de catre vigurosul model substitutiv pregatit in chip strategic de hiperbola a romanitatii!

Am acceptat evidenta periculoasa a unei metamorfoze fetide in schimbul analizei judicioase a simtamintelor de solidaritate umana pe care le-am codificat univoc in caracteristica unui patriotism neconditionat si ne-am mascat profunda incultura etica strigand cuvantul invatat pe de rost la scoala bolsevica de partid a unui zdrentaros, dar falnic nationalism, cu rusinoasa si iresponsabila intentie: iredentism, cu unica si constienta menire de-a alunga poporul frumoasei

Transilvanii in zarile lumii si-acolo sa ucida in singuratate ultima revolta a culturii sale muribunde: acea cultura comuna, mostenita si conservata de romani, maghiari si germani in semnul apartenentei la valorile civilizatiei europene. Cu spita diluata si constiinta ce-si va reclama curand revizuirea, putem spera la un buletin de vot pe meleagurile Labradorului, la Vancouver, Berlin, Madrid sau Roma si oriunde sufletul transilvan zace faramitat, neputincios sa-si afirme calitatea in teama de-a nu tulbura patriotismul consfintit in textul insufletitor al manelelor constitutionale, expresia de masa a unei noi culturi careia ii lipseste ingrijorator alternativa! Istoric, si sufletele infirme pot dainui, de aceea suntem impacati in exilul nostru: vom supravietui!

Chiar daca acolo unde suntem trebuie sa dam socoteala de ce l-am pus pe Dumnezeu la indemana ipocriziei orientale si de ce am asigurat succesul in societatea noastra a vanzarii de principii! A mai trecut un an!  Nu suntem nici mai buni nici mai rai: poate mai obositi, pentru ca anul care a trecut, cu evenimentele sale iesite in mod preocupant din cadrul raporturilor firesti, existentiale, au produs ingrijorare  comunitatilor romanesti risipite dupa natura vocatiilor si-a posibilitatilor lor.

Suntem ingrijorati ca nu ne putem plati ratele bancare la locuinte, la chirii, la masini, dar mai tematori cautam simtomele claustrofobiei in izolarea noastra culturala! Iata, cateva din preocuparile noastre la incheierea unui alt an in emigratie, acolo unde suntem: la Vancouver, Madrid sau Roma si oriunde, in mari metropole, unde inca se mai aude limba vacarestilor pe strada, pana cand istoria le va pierde urma! 

In emigratie se invata multe lucruri si, fara a avea sentimentul ca ai tradat valorile traditionale, iti poti vedea chipul in oglinda lumii: cea in care se reflecta dimensiunea culturala prin care te identifici si deopotriva calitatea umana in care accesezi civilizatia. Examenul oglinzii, provocator de la indemana, este insa jalnicul tabu al patriei ravasit printre tainele ce motiveaza anevoioasa noastra devenire si vom asista, pana cand lumea va decide ce face cu noi, pentru ca noi nu am facut nimic, la uimitoare demonstratii de virtute ale compatriotilor pe meridianele lumii, de-a inalta in slava principiul cultural al saraciei de de duh! 

A mai trecut un an si ne verificam cu ingrijorare conturile: nu suntem mai bogati decat atat cat ne este permis sa nu murim rusinos la granita trufiei ce si-a pierdut stirpea si nu suntem mai fericiti decat „detractorii” exilati, pastratori de traditii mimetizate!  Suntem aceiasi insa, avem chiar o identitate: aceea de imigrant, dar ne temem sa mizam pe vointa ce mai tine inca treaza confuzia intre sentimentul patriotic si melancolie, si aceea, cu autenticitatea stirbita de vreme si sa nu mizam, deopotriva, pe aceasta identitate a carei soarta este de-a se dizolva dupa principii ce nu mai au legatura cu cauza care a produs-o.

Durerea nu se conserva, nici macar in chipurile ei simbolice si-atunci nu ne vom mai lovi de simtiri care cenzureaza mobilitatea afirmatiei si totul va sublima intr-un gand, un gand de emigrant, un gand fara identitate!

Comments (0)